Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Poeme

        de Gerard Manley Hopkins

Traducere de Miron Kiropol

Adăpostul cerului

O mireasă a lui Dumnezeu

Atât inima a vrut să-mi ajungă

Acolo unde niciun izvor nu moare,

La câmpurile unde grindina nu loveşte-ntr-o dungă

Şi câţiva crini dau în floare.

Şi am cerut să fiu

Acolo unde furtuna tace,

Şi unde hula verde e mută în pace,

Fără al mării ruliu.

Urare întru recoltă

Vara e sfârşită acum; iată, barbare în frumuseţea lor spicele s-au înălţat

Împrejur; acolo sus, ce umblet al vântului! Câte feluri

De saci ai norilor din fir de mătase! Ce alt mai încăpăţânat

Val de făină s-a plămădit vreodată peste ceruri?

Merg, îmi ridic, îmi ridic inimă, ochi în străfund,

În largul acestei glorii, în înalt pentru a-l spicui pe Mântuitor;

Şi, ochii mei, inima mea, ce priviri, ce buze v-au hărăzit atât spor

De extaz în urare de dragoste cu un răspuns mai rotund?

Şi colinele atârnate de azur sunt umerii săi care poartă

Lumea, măreţi – vânjoşi ca un armăsar, tandru – cu adevărat – viorea –

Toate aceste lucruri, toate aceste lucruri erau aici, şi din soartă

Doar spectatorul absent; dar o dată aceşti doi să vrea

Să se întâlnească şi inima se înalţă pe aripi neînfricate

Şi pentru el aruncă, o, îi aruncă sub picioare pământul pe jumătate.

Ciocârlia în colivie

Ca o ciocârlie, sfidătoare a furtunii, închisă într-o colivie,

Spiritul omului trăieşte în trista lui casă de oase –

Pasărea pierzând a culmilor amintire vie,

Omul risipindu-şi viaţa în necazul zilei dureroase.

Fie – peste ţarină pe o stinghie sau pe o scenă de rând –

Amândoi cântă uneori vrăjile cele mai dezmierdătoare,

Alteori se ofilesc amândoi în închisoarea din fiecare

Sau de frică şi mânie se izbesc în zăbrele detonând.

Nu pentru că tandra pasăre nu are

Nevoie de odihn㠖 ascultaţi-o, ascultaţi-o gângurind pe când în cuib s-a lăsat,

Dar al ei, cuib nedomesticit, nu închisoare.

Spiritul omului în cea mai de sus întemeiere a sa va fi legat

De carne, dar fără povară: puful pajiştii e fără păcat,

Deloc întristat când curcubeul îl calcă; la fel omul când oasele sale îşi vor găsi

întrupare.

Oxfordul lui Duns Scot

Cetate cu o mie de turnuri, cu ramuri între ele;

Ecou dând cucului, roind de clopote grele,

Cu vrăji de ciocârlie, chinuită de ciori, de râu înconjurată;

Sub zidurile tale, crinii cu pestriţe toarte;

Lumea de ţară şi oraşul ce se împotriveau altădată

Aici îşi fac faţă cu putere ce nu mai desparte.

La poală ai o grosolană centură de cărămizi, înăcrind

Natura vecină unde cenuşia ta frumuseţe se leagă mai tare

De pământ; excrescenţe fără graţie, ai răvăşit

Armonia satului ce se vrea sat – ţăran, turmă şi floare.

Totuşi, ah, din acest aer pe care îl respir şi liberez

A trăit el; aceste ierburi şi ape, aceste ziduri sie

Menite le-a bântuit, el care dintre toţi oamenii mi-e crez.

Al păcii inimii; descurcând iţele realităţii, spirit de vână rară,

Cu mintea de o pătrundere fără rival, fie

Italia sau Grecia; el care înflăcără Franţa pentru Fecioară.

Henry Purcell

Poetul se închină înaintea divinului geniu al lui Purcell

Şi-l glorifică, deoarece, pe când ceilalţi muzicieni au exprimat

Diferitele stări ale spiritului omenesc, el a fost mai presus,

Exprimând prin muzică înseşi facerea şi chintesenţa omului,

Aşa cum au fost create în el.

Câtă minune revine, o, minunat, minunat îi revine

Preaînaltului, neobişnuit duh ce suflă în Henry Purcell, de mine

Atât de iubit, o vârstă de atunci a trecut, de atunci separă;

Cu aparenta condamnare dată afară

calificată de erezie, aici.

Nu e în el umoarea nici intenţia, fervoarea mândră sau sacra teamă,

Iubirea, mila sau tot ceea ce tandra muzică a unui altuia ar putea să fie hrană:

E trăsătura forjată ce mă surprinde; e povestirea amănunţită a unui sine

Adevărat, abrupt, dând brânci, îmbulzeală-n ureche devine.

La cântatul îngerilor săi sunt răpit, odihnit!

Sunt ochi doar pentru straniile pete de lună

Ce sub aripi, răpăind, i s-au risipit:

Aşa câte o pasăre mare a furtunii în timp ce străbate

?ărmul sub purpura tunetului, împodobită de purpură ce frige,

Dacă un freamăt al zăpezii ei de remige

Răspândeşte un colosal surâs din ea acoperind toate,

Sensul mişcării ei înteţeşte peste mintea noastră minunea.

Lumânarea în casă

Undeva în drumul meu arde clară o lumânare.

Visez la cum fericit viaţa ei face să dea înapoi

Cu galbenă blândă umedă lumină a nopţii negură împăienjenitoare

Sau peste ochi poartă roţi fragile de raze în roi.

Lângă această fereastră, ce degete forfotesc la ce lucrare,

Mă întreb, prin dorinţă mişcându-mi pasul greu,

Prin simplă lipsă a unui răspuns dorinţa mea făcându-se şi mai râvnitoare

Ca Jessy sau Jack acolo să-l mărească în ei pe Dumnezeu,

slăvindu-l pe Dumnezeu.

Vino în casa ta, vino acasă; aţâţă din nou

Focul slăbit, vitala lumânare în al inimii cel mai ascuns cavou:

Acolo tu eşti meşterul, împlineşte-ţi dorinţa adâncă;

Cine te împiedică? ?i s-au luat ochii? Încă

O vină a mâinii dibace a vecinului?

Eşti atât de mincinos şi, de conştiinţa fără pază

Aruncat afară, sare ce numai sărează?

Andromeda

Pe această sălbatică stâncă, Andromeda timpului acum

Fără seamăn prin frumuseţe dar şi prin rană,

Scrutează capetele ţărmului ca străbătută de scrum,

Floarea ei, frântură din fiinţa ei, sortită zmeului hrană.

Din timpuri străvechi asaltată de flagelul acest,

Pustiită de nenoroc; şi începe un muget să se audă

Al unei fiare mai crudă decât oricare alta venită din vest,

Mai dezlănţuită în răul ei, mai dezmăţat crescută.

Perseul ei va zăbovi şi o va lăsa în groaznica încercare?

Pentru o vreme el calcă pe aerul pufos şi gândul

Şi-l atârnă peste ea ce părăsită pare,

În timp ce răbdarea ei, fărâmiţată în chin de săgetare,

Se ridică; atunci el va coborî, visul ca nimeni altul apărându-l,

Cu harnaşamentul şi spada Gorgonei/ chingi şi colţi de înveninare.

Pace

Când odată Pace, sălbatic porumbel gulerat cu inele,

Aripi sfiicios ferecate, îţi vei isprăvi rătăcirea împrejurul meu

Şi te vei adăposti sub crengile mele?

Când, când, Pace, vei vrea, Pace? Nu mă joc

De-a ipocritul cu inima mea: admit, uneori îţi fac loc

În mine; dar pacea asta din bucăţele

E o pace săracă. Ce pace adevărată permite

Alarmele războiului, năpastele lui nesfârşite,

propria sa moarte?

O, desigur, jefuindu-mi Pacea, Dumnezeul meu, o parte

Ar trebui să mi-o dea înapoi

Prin vreun bine. Chiar aşa face,

Lăsându-mi Răbdarea aleasă

Care spre Pace zboară apoi.

Şi când Pacea îşi face aici casă,

Vine pentru a roboti, nu pentru gângurit,

Vine să clocească, să scoată pui înmiit.

Marş nupţial

Domnul să vă dea cunună,

Tu, copii, mireasă bună,

Mirelui să-i faci din sfânt

Trup, şi-al lui, ce e Cuvânt.

Legaţi tare neam de neam,

Unul altuia balsam,

Mai adânc decât prezisă

Dragostei să-i creşteţi ram.

Atunci umblă cânt din datini

În ureche! Eu în lacrimi,

Spre cel nemurire dând

Mă-ntorc prin divinul cânt.

Felix Randal

Felix Randal, potcovarul, o, a murit atunci? Sfârşită e îndatorirea mea,

Care a veghiat cheresteaua lui de om, cu oase zdravene,

îndrăzneţe puternice arme,

A tânjit, lâncezind, până când judecata s-a rătăcit în el şi câteva

Funeste patru tulburări s-au înfruntat acolo în carne?

L-a sfărâmat boala. Nerăbdător, mai întâi a blestemat, dar ceru iertare,

Primind maslul şi tot; deşi inima sa a fost răpită sus

Câteva luni mai devreme, când i-am adus omenoasa noastră achitare

Şi izbăvire. Ah, bine, odihneşte-l, Doamne, pe orice cale prin care

jignire ţi-a adus.

Văzându-i astfel pe bolnavi, ne devin dragi, asemenea noi lor.

Vorbirea mea te-a învăţat mângâierea, secându-ţi lacrimile, izbăvitor,

Lacrimile tale ce-mi înduioşau inima mereu şi mereu,

Copile, Felix, Felix Randal săracul meu;

Cât erai de departe atunci de îndoială,

Fără să prevezi aceasta în anii de turbulent zbor,

Când, puternic printre semenii tăi, în forja zbătându-se necruţător,

Puneai cenuşiului cal de povară strălucitoarea şi bocăninda lui sandală!

Inversnaid

Această mistuire întunecată, spinare de cal brună,

Rostogolită peste stânci, înalt urlând bubuiri adânci în joasă

Groapă şi pe creastă de val cu lână de spumă

Se sparge în scobitura lacului şi cade în a lui casă.

Umflată de vânt o bonetă de clăbuci de aramă

Se învârteşte împletindu-se peste zeamă

De baltă ca păcura, atât de fioros încruntată,

Încât în ea disperarea se roteşte roteşte înecându-se toată.

Stropite cu rouă, de rouă împestriţate,

Iată cheile de boltă ale pripoarelor pe care pârâul le străbate,

Fulguiala de ferigă, vraful de buruieni înghimpate,

Şi frumosul frasin cu mărgele ce peste mistuire şade.

Ce s-ar alege de lume dacă odată jefuită s-ar vedea

De umed şi de pustie? Să ne fie lăsate, lungă

Viaţă să trăiască buruienile şi pustia încă.

Cum ia foc pescăruşul

Cum ia foc pescăruşul, cum flacăra libelula o atrage în sine,

Cum aruncate peste ghizdul rotund de fântână

Răsună pietrele; cum orice strună se plisează sub mână

Şi orice clopot spânzurat se îngână

Şi mulţumind se leagănă şi găseşte limbă

Ca numele să şi-l arunce departe;

Orice lucru ce ştie de moarte

Împlineşte una şi aceeaşi lucrare, devine

Făptura lăuntrică ce locuieşte în oricine;

Sinea se face capăt: se spune silabisit,

Strigând Ceea ce fac este eu: pentru aceasta am venit.

Spun mai mult: Dreptul e drept judecător mereu;

Păstrează harul prin care toate faptele sale sunt har.

Săvârşeşte în văzul lui Dumnezeu

Ceea ce el este în văzul lui Dumnezeu –

Hristos – căci pretutindeni Hristos făptuieşte iar şi iar,

Cuceritor în mădulare, şi cuceritor în ochi ce nu sunt

Ai săi, şi se dă prin chipurile oamenilor veşnicului Cuvânt.

Ribblesdale

Pământ, dulce peisaj cu frunze fără număr, dulce pământ,

Cu măruntă iarbă încovoiată, la cer chemând,

Fără inimă pentru a simţi, fără gură

Pentru a pleda, care poţi doar să fii,

Dar aceasta peste măsur㠖

Nu poţi decât să fii, dar aceasta o faci bine;

Puternică e implorarea ta către cel care ţi-a distribuit,

Ba chiar acum îţi distribuie nemărginit

Valea ta ce frumuseţea aşa acolo jos o aţine

Şi aşa porunceşte râului tău să se desfăşoare

Şi părăseşte totul la tortură şi la eroare.

Şi privirea, limba, inima pământului, ce altceva sunt,

Nu în omul iubit şi încăpăţânat? Moştenitor

Al înclinaţiilor sale, legat de propria înzestrare.

Ce pradă bogatul nostru pământ şi-l dezgoleşte risipitor,

Fără ca nimănui să-i pese de lumea de după noi,

Hotărând pământului pustiirea de apoi,

Punându-i pe frunte griji scump-plătitoare.

 

Primăvară şi cădere de frunze

unei copile

Margareta, ochii-ţi plâng

De frunze căzute-n crâng?

Frunzelor, ca om prin sorţi,

Să-i dai gându-ţi proaspăt poţi?

Ah, pe când prin vârstă treci

Inima-ţi va vedea reci

Spectre grabnice cum vin,

Va pieri din ea suspin,

Şi va avea prânz de leac

Vreascuri şi frunze ce zac;

Totuşi plângi, vrei să ştii cum e

Lumea neavând un nume.

Au aceeaşi întrupare

Ale chinului izvoare.

Nu pot spune, gură, minte,

Ale inimii cuvinte

Şi ce sufletu-a ghicit:

Naşte omul ca murind,

Către spulberări adânci,

Pentru Margareta plângi.

Inima mărinimoasă

unui răspuns plin de graţie

„Spune-mi, copilul meu, ce ai ales; ce să cumpăr pentru tine?”

– „Tată, orice ai să-mi cumperi, aceasta mi-e mai presus.”

Dar asaltat şi grăbit încă, după aşa cuvinte line,

Pivotă către întâia drămuire dând de înţeles că a răspuns.

Aşa e inima! ca un porumbel călător lăsat să zboare –

Înlăturată bezna, natura care ştie drumul spre casă

Face restul – inima, în propria ei slujire frumoasă,

Sălbatică şi în lăuntrică vigoare,

Cade spre aşezare, ca după zece ani de lungă învăţare de cum şi pentru ce.

Copil cu inimă curtenitoare! Cu faţă mai mult decât mărinimoasă,

Cu maiestoasă purtare, sau muză, a muntelui vână,

Care în această împrejurare în sfânt înalt har îmbăiază...

Ce dar al cerului să-ţi cumpăr, câştigare stăpână,

Refuzată până acum! Dar... pe această cărare

Ce o străbaţi aleargă-ţi fuga întreagă

O, ceea ce leagă

Prin neînduplecată încordare.

 

Ecoul de plumb şi ecoul de aur

(Cântec al Fecioarelor din „Puţul Sfintei Winifred”)

Ecoul de plumb

Cum să reţii – există vreo, ah, vreo, nicăieri cunoscută de noi

Asemenea buclă sau broşă sau panglică sau fibulă, şnur, încuietoare

Sau clichet sau cheie ca să aducă înapoi

Frumuseţea, să reţină, frumuseţea, frumuseţea, frumuseţea...

ce departe dispare?

Nu-i nimeni întors cu încruntare către aceste zbârcituri,

şir de adânci zbârcituri tălăzuitoare,

Pentru a goni aceşti lugubrii trimişi, trişti vestitori furişi

Ai cenuşii? Nu, nu-i nimeni acolo, nimeni în nimeni încoace,

Şi nu vei putea îndelung, aşa cum eşti azi, să te numeşti frumoasă,

Orice ai face, orice, orice ai face,

Şi înţelepciunea de timpuriu disperă

Hai, începe, fiindcă nu se poate

Să reţii la strâmtoare

Vârsta şi relele ei atât de dăunătoare,

Chipul boţit şi veşted, agonia, ceea ce e mai rău în moarte, linţoliul şerpuitor,

Morminte şi viermi şi căderea-n ruină a tuturor.

Aşa că începe să disperi, începe să disperi,

Nu-i nimeni acolo, nimeni, nu-i nimeni;

Începe să disperi, să disperi,

Disperă, disperă, disperă, disperă.

Sfânta Fecioară comparată cu aerul pe care îl respirăm

Aer aprig, lumii mamă,

Mă-nfăşoară-n cuib, mă cheamă,

Îmi încinge păr şi geană;

Drum îşi află şi se-ngână

Între norişori de lână

Şi puful preadelicat

Al zăpezii când fulgi cad;

Ce-i pe drept amestecat

Vieţii celei mai mărunte,

O cerne, în lumi să umble;

Acest necesar, nicicând

Consumat, element alăptând;

Clipei, fără de măsură

Hrană mi-e şi băutură;

Aer legiuit de fire

În plămân să îl aspire,

Când şoptit acum îl laud,

Pe-ale minţii căi o caut

Pe cea care nu doar dând

Infinitului Cuvânt

Împuţinat într-un prunc,

Primirea cu bucurie

În pântec şi sân, ce vie,

Mamă e noului har

Rasei noastre făcut dar –

Sfânta Fecioară Maria

O femeie simplă dar

Puterea-i entelehia,

Mai presus e de oricare

Zeiţă ce pe altare

Fu gândită vreodată,

Nici feţii visului dată;

Ea veni să împlinească

Răsfrângând slava cerească

Ce a vrut să o străbată,

Doar din ea împrăştiată,

Şi nu altfel vieţii toată.

Spun că-n feşe suntem pur

Înveliţi jur împrejur

Ca de aer, de-ndurare;

La fel Maria, şi are

Mai mult prin numele-i mare.

Ea minunea robei sale

Aspre-o pune peste cale,

Peste lutul vinovat,

Căci Dumnezeu a lăsat

Prin ruga ei să se-mpartă

Providenţa ce ni-i soartă:

Mai mult decât dând pomană

Ea e chiar pomanei mamă.

Omului menit e caier

Viaţa ei ca vieţii aer.

Dacă înţeleg, în toate,

E-nalta-i maternitate

Către duh, să ni se-arate,

Ea ne joacă rolu-i pur

Inimii-n rug, împrejur,

Ca aer subtil alină

Sângelui valul de vină;

Şi vrea doar să aibă rolul

Ce-are-n veci Mântuitorul.

Din carnea ei carne luând:

Proaspătă reia curând,

Deşi mare-i taina, cum,

Se face carnea duh acum.

O, minuni ce aduc noi

Nazareturi mii în noi,

Unde ea-l va naşte iar

Dimineaţa, la prânz, seara;

Noi Betleemuri dându-i viaţă

Seara, la prânz şi dimineaţa –

Nazareturi, Betleemuri,

Să tragem în piept din vremuri

Hristos moartea dejucând;

El, născut aşa, dă sfânt

Un alt eu în fiecare

Om să crească în splendoare

Împlinind entelehia,

Fiu din Domnul şi Maria.

Vezi în cerul tot un nur

Cum aerul e azur;

O, cât! Stai acolo doar

Unde poţi să-ţi ridici mâna,

Bogat cerul iar şi iar

Printre degete-ţi dă şopot.

Dat atât în safir zvâcnitor

Împovărat, muiat cer, nu vine

Să păteze lumina.

Da, uită-te la el bine:

Nu-i e păgubitor.

Zile de sticlă albastră când

Fiecare culoare străluceşte arzând.

Se arată fără văl orice umbră şi formă.

Dar cât de albastru poate

Să fie albastrul cer, raza de soare –

Cu şapte sau şapte ori şapte

Culori – o împărtăşeşte desăvârşit. Nu o transformă.

Şi dacă ceva graţios,

Peste lucruri, departe, acolo sus,

Puf de respiraţie, se depune,

Aşa respirând mai frumos

Pământul intră în minune.

Dar dacă aerul nu ar face

Baia asta de albastru care aduce pace

Focului său, soarele s-ar cutremura din înalt,

Sferă întunecată, oarbă, şi toate

Puternicele stele rostogolite în salt

Ar izbucni în fulgere spulberate

Ca pistrui de lumină şi praf de cărbune,

Cuarţ destrămat, scântei de sare,

În vasta boltă mânjită.

Aşa Dumnezeu era dumnezeu pentru neamuri străbune:

O mamă veni să modeleze aceste mădulare

La fel cu ale noastre, ce trebuie să facă

Al dimineţii luceafăr divin

Mai iubit neamului omenesc;

Dezvăluită, gloria sa ne-ar orbi

Sau mai puţin

Ar câştiga spiritul omului, nedându-i ghes.

Prin Ea putem să-l vedem mai îndulcit, dar nu şters,

Şi mâna Mamei îi lasă lumina să se cearnă,

Obişnuindu-ne cu ea ochii.

Fii atunci, o, dragă mamă,

Atmosfera-mi peste seamă;

Lume fericită-n care

N-am cu vina-mpreunare;

Deasupra şi-n jurul meu,

Odihneşte-te mereu,

Fără rană cer să-mi baţi

Peste ochi neînfrânaţi;

Aer viu, dă-mi în ureche

Aţâţarea ta străveche,

Acolo să îmi vorbească

Dragostea dumnezeiască

Despre rugi şi pocăinţă

Cu-ndurarea-atotfiinţă:

Matern aer peste lume,

Aer de sălbăticiune,

Pruncul înfăşat cu tine,

La insula ta revine,

În ţarc bun închide-l bine.

Destăinuire a filelor Sibilei

Severă, nepământească, egală, armonioasă, boltită, voluminoasă, ...uimind,

Seara se încordează ca să fie vastitatea timpului, uter-a-toate,

lăcaş-a-toate, car funebru al nopţii-a-toate. Ca roade

Galbena sa lumină-de-corn se răsuceşte către asfinţit,

Cu sălbaticul ei străfund, agăţat de înalt, încărunţit,

Se pustieşte; cu întâile-i stele, stele alese, stele principale,

se apleacă peste noi,

Cer cu trăsături de foc. Căci pământul şi-a dezlegat în toi

Natura; tărcătura lui e la sfârşit, abătută din cale,

dintr-o parte în cealaltă viermuind, sine în sine

Macerat şi sfărâmat în întregime

se dez-memorează, se dezmembrează. Inimă, îmi spui aceasta pe drept:

Seara noastră e peste noi; noaptea noastră ne suge, şi ne va trage în piept.

Numai pliscurile de zmeu ale frunzelor nasc

pe lumina palidă ca de netedă unealtă un damasc;

Negre, mereu mai negre peste ea. Povestea ce ne e oracol. Lasă

viaţă descrescândă, ah, lasă viaţa să-şi depene sculul odinioară cu

felurime

De vine, odinioară culoare, să se înfăşoare pe două mosoare;

separă, îngrădeşte, adună bine

totul ei în două turme, două stâne, îndată,

Negrul şi albul, răul şi binele; nu ţine socoteală, nu da atenţie,

nu-ţi uita mintea, frământată

Doar pentru aceştia doi; ia aminte la o lume apoi

unde doar ei vorbesc unul împotriva celuilalt; de o roată

De tortură unde se chinuiesc, se priponesc fără teacă

nici adăpost gândurile asupra gândurilor,

gem şi îşi macină viaţa întreagă.

Ramuri de frasin

Nimic din câte văd ochii mei, pribegind prin lume,

Nu este atât un lapte pentru spirit, un aşa adânc suspin

De poezie pentru el, cum e un arbore ce ia nume

De drum către înalt, ca pildă vin

Ramurile frasinului: cum se încleştează

Sau în vâscoase fragile şfichiuiri pleznesc

Şi larg se despart tinere cuibărite-n plăpândul ceresc.

Ating cerul şi ciocănesc în el; ca şi cum ar mătura cu ghearele lor

Enormul, scrumitul firmament de iarnă. Cu ele luna mai, uşor

Amestecă albastrul şi albul înzăpezit, ciucuri ce se destramă

De verde crud: e pământul străbun bâjbâind către cerul râpos ce ne e tată şi mama.

© 2007 Revista Ramuri